Estoy intentando algo aquí

De cinci ani încerc sub o formă sau alta, mai mult sau mai puțin voalat, să resuscitez acest coteț al existenței mele pe care în ultima perioadă îl țin numai ca vecinii să vadă că-mi permit găini. Și eșuez lamentabil de fiecare dată. În scurtele momente de meditație pe care mi le permit, ajung invariabil la aceleași două posibile motive pentru care această relație este disfuncțională: fie în adâncul psihicului meu s-a lăsat întunericul într-un asemenea hal încât scrisul pur și simplu nu mai face parte din și așa restrânsul repertoriu de aptitudini pe care le posed, iar tot ce mai pot produce sunt articole insipide despre evenimente și munca altora, fie lipsa inspirației se datorează unor factori perturbatori încă nedeterminați, astfel încât fără o schimbare majoră a stilului de viață nu-mi voi putea regăsi echilibrul psihologic și emoțional necesar desfășurarii acestei activități. Cum nu duc nici lipsa unui program de căcat, nici a unei minți ce constant se întreabă dacă pescărușii visează (da, visează), mi-e destul de greu să ies din dilema anterior menționată. Dar nu despre asta este vorba. Evident. Introducerile niciodată nu ar trebui să fie în legătură cu informația pe care o preced. Niciodată am zis!

Plictisindu-mă suficient de îngrozitor încât să intru aici – motiv pentru care mă întreb de ce-ar intra altcineva – m-am hotărât să fac puțin curat în speranța că poate ajută. Și am:

  • schimbat fundalul negru al link-urilor din capul paginii. Acum e alb. Adică nu mai există, practic;
  • schimbat descrierea blogului în ceva generic ce ar scrie orice copil neinspirat de 10 ani atunci când își face update la status-ul de Yahoo! Messenger – asta numai ca să vă dați seama cu aproximație cam cât de departe sunt de acea etapă a vieții;
  • reparat diverse bug-uri care existau, evident, tot din vina mea;
  • schimbat imaginile tuturor articolelor pentru că de doi ani nu se mai potrivesc cu design-ul temei, dar mi-a fost… timp de doi ani… lene;
  • intrat pe FeedBurner și șters cele 300 de adrese de mail care erau abonate, pentru a fi sigur că, indiferent de ce aș posta, nimeni nu va mai ajunge aici vreodată. Tehnic scriu degeaba.

Intenționez să mă apuc din nou. Din nou de atât de multe lucruri încât probabil nu voi reuși. Dacă data aceasta este diferită, probabil că peste luni de zile veți citi acest articol pe care l-ați găsit dând scroll din plictiseală. Dacă totuși nu, e foarte posibil ca eu să fiu printre cei maxim 5 oameni care îl vor citi vreodată. Ceea ce până la urmă nu e atât de rău. Mai puțin partea în care plătesc hosting-ul degeaba.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *